Radiotopic

O dată cu apropierea noii ediții a Festivalului Internațional de film Studențesc „CineMAiubit”, CINEPUB ne pregătește un calup de scurtmetraje studențești care s-au făcut remarcate în cadrul ediției de anul trecut. Despre ultimele generații de tineri cineaști formați în cadrul UNATC se pot spune multe. Mă voi rezuma, în prezentarea de față, la câteva remarci generale provenite din vizionarea filmelor. Sper că acestea vor releva, într-o formă sintetică, calitățile specifice ale acestor scurtmetraje și discursul pe care ele îl propun.

Calupul este format din cinci filme. Trei sunt ficțiuni live-action regizate în ton realist, cu o atenție deosebită la subtext — la lucruri care nu pot fi spuse decât în tăcere. Ele au o tensiune specifică provenită din felul în care acumulează, prin micro-gesturi și intenții nerezolvate, o încărcătură emoțională care ne amenință în fiecare clipă că va da pe-afară. Farmecul lor este că rezolvarea la care ajung toate trei filmele este una incompletă, inedită, din nou sugerată, mai degrabă, decât prezentată. Sunt filme care se joacă foarte bine cu nuanța și care, după cum argumentez mai jos, propun spre explorare noi coridoare estetice pentru cinematografia românească. Avem parte și de o animație despre inevitabilitatea morții în condiții de război și un documentar sensibil și personal despre emigrare și „visul american”. Două dintre filmele de ficțiune au ca subiect principal un prim contact sexual — întâi din punct de vedere queer, unde nu există un protocol social normat care să faciliteze interacțiunea dintre cele două protagoniste, lucru care rezultă într-o confuzie, iar apoi din punct de vedere cis-het feminin, unde protocolul social existent este unul profund dezechilibrat în favoarea bărbatului, deci traumatizant pentru tânăra protagonistă, rezultatul fiind nu o eliberare, ci o reprimare sporită a pornirilor sexuale.

PROIECȚIE SPECIALĂLansare Miercuri, 03 Decembrie, ora 19.30, pe CINEPUB.RO

Click pentru a vedea filmul direct pe CINEPUB Youtube. Abonați-vă pe YOUTUBE pentru a vedea toate filmele din portofoliul CINEPUB.

„Dacă voi pluti” („If I float”, 2024, r. Bogdan Alecsandru) a câștigat anul trecut premiile pentru Cea mai bună imagine (Alin Ciuchi) și Cel mai bun montaj (Cristina Popa). Este un soi de coming-of-age care se petrece într-o zi obișnuită la o piscină. Două fete, Vio și Sara — jucate cu deosebită reținere de Paula Pîrvu, respectiv Cătălina Romaneț — își descoperă lesbianismul. Interesant în abordare este faptul că personajele nu dețin mijloacele necesare pentru a-și comunica atracția: Sara îi face farse lui Vio, iar ca răzbunare, Vio încearcă să o înece pe Sara când e singură în bazin. Furia și agresivitatea lui Vio glisează înspre tandrețe, iar cele două acceptă la final că între ele este ceva mai mult. Primul lucru care frapează la nivel vizual este că, dacă suntem obișnuiți cu realismul gri-gălbui, imaginea lui Ciuchi este una puternic vibrantă. Pelicula aproape că a fost ea însăși înmuiată în clorul din piscină. Culorile predominante sunt bleu-cyan și portocaliu, iar contrastul puternic dintre cele două ne dă senzația unui musical filmat pe Technicolor la Hollywood în anii ’40 — simbolic, le asociem cu cele două protagoniste, Vio rece și retrasă, Sara caldă și în centrul atenției. Încadraturile și micile traveling-uri atente contribuie la o acumulare de tensiune graduală și ne duc cu gândul la un thriller. Alături de anumite tăieturi de montaj — în special în introducerea filmului, unde raportul dintre cele două personaje principale este stabilit doar din priviri intr-un plan-contraplan formate din cadre strânse cu alte personaje în amorsă — gramatica folosită și ritmul acțiunii dau filmului un aer aproape hitchcockian (în ceea ce privește metoda folosită, nu și execuția sau sofisticarea temelor, însă erotismul subsumat nu este nici el departe de Hitchcock). Ceea ce reușește filmul însă este hibridizarea acestui aer thrilleristic cu realismul de factură românească. Lungimea cadrelor și jocul actoricesc, tăcerile și schimburile de priviri ambigue, rămân în contact cu principiile fundamentale ale realismului. Genul pare a fi folosit mai degrabă ca o trimitere, ca un cod familiar pe care realizatorii îl folosesc ca un soi de scurtătură, pentru ca apoi să deraieze de la cerințele imediate și să surprindă. „Flori, fete și băieți” („Truth of dare”, 2024, r. Simona Borcea) este poate cel mai premiat film de anul trecut. A câștigat Premiul „Lucian Pintilie” pentru cel mai bun film, Premiul criticilor, Premiul oferit de RSCine pentru imagine (Răzvan Roșca) și Premiul pentru cea mai bună actriță (Teodora Moscal). Un alt coming-of-age sensibil și dezarmant despre entuziasmul cu care preîntâmpinăm primul contact sexual și dezamăgirea imediată ce-i urmează. Vreau să punctez din nou cromatica filmului. Răzvan Roșca captează o imagine caldă cu multe nuanțe de galben și verde, încărcată cu un sentiment nostalgic și parcă sustrasă din amintirile copilăriei petrecute vara la bunici. Atenția pe cadre-detaliu cu mâna Alexandrei (protagonista) pe care se plimbă o buburuză, prim-planurile și privirile ei de-a lungul filmului ne pun în contact cu dorința ei și o încarcă cu anumite calități ce țin de o ordine naturală, aproape magică, care încă nu a avut contact cu realitatea socială. Miza, conflictul care ne ține absorbiți în mrejele nostalgiei, pornește din sentimentele sexuale pe care fata le dezvoltă pentru iubitul surorii ei mai mari. Dintr-un soi de frică sau gelozie că rămâne în urmă, aceasta grăbește o relație cu un alt băiat din gașcă. Ultimul cadru al filmului, care se petrece în urma unei aventuri în pădure cu băiatul, nu mai este nostalgic — Alexandra este în umbră, merge lângă sora ei care a înțeles că s-a întâmplat ceva neplăcut. Cromatica este întunecată, atmosfera tăcută. Gata visul, începe viața. „Happy” (2024, r. Mara Cohn) este o altă încercare de deconstrucție a traumei, însă aici suntem în domeniul depresiei. În „Dacă voi pluti”, sentimentele puternice ale protagonistelor capătă amploare și determină imaginea ultra-vibrantă și hiper-contrastată a filmului, iar în „Flori, fete și băieți” idealismul fetei face ca imaginea să plutească deasupra realității. „Happy”, în schimb, se petrece noaptea, pe străzile oranj-stins și întunecate ale Bucureștiului și în sala de așteptare a medicului veterinar.  Mara Bugarin o joacă pe Ema, protagonista care se plimbă de colo-colo pe străzi cu un geamantan. Nu e mare secret ce conține geamantanul, și deși nu e arătat explicit, nu e greu să deducem că e vorba de cățelul recent decedat al Emei. Filmul se desfășoară în orele de după decesul animalului, Ema plimbând geamantanul mai întâi prin țarcul de câini, apoi pe străzi și, în fine, la veterinar, unde geamantanul este golit. Sentimentul predominant este vidul și durerea mocnită. Singurul moment în care Ema își arată disperarea este în primele secunde ale filmului, finalul este unul total deprimat. Interesant la abordare este această evoluție inversă — o interiorizare progresivă după realizarea că nu o poate ajuta nimeni.  Voi trage paralele între cele trei filme discutate până acum înainte să trec la restul, ale căror căutări estetice și tematice sunt în alte zone. Toate cele trei sunt despre (auto)izolare, despre lipsa mijloacelor de comunicare a traumei sau a sentimentelor. Ema nu spune nimănui prin ce trece pentru că nimeni nu-i poate face durerea mai ușoară. Alexandra nu vorbește cu sora ei despre experiența negativă pentru că ar fi superfluu. Experiența pe care a avut-o este una universală, inevitabilă și parcă fără soluție. Vio și Sara își reprimă lesbianismul o dată din frica descoperirii de către prieteni și familie, care vine la pachet cu riscul marginalizării, dar mai ales din lipsa unui ghid informal de apropiere romantică între persoane de același gen. Concluzia pe care o putem trage în urma vizionării acestor filme, dacă am vrea să punem un diagnostic tineretului urban-hipsteresc cu aplecări boem-artistice, este că comunicarea cu aproapele se află într-o criză. Nu asta este neapărat noutatea, ci faptul că apelează la genuri și că se joacă cu plasticitatea imaginii în moduri mai curajoase decât în trecutul recent. Ajungem, așadar, la poate cel mai personal și complex documentar studențesc pe care l-am văzut în ultimii ani — „Doamne fă din leu dolar” („There Are No Fir Trees Here”, 2024, r. Valentin Rareș-Fogoroș). Realizat cu filmări din trei surse — filmări de arhivă, casete ale familiei sale și interviuri cu rude realizate în prezent —, scurtmetrajul investighează motivațiile și efectele emigrării în masă a românilor din Transilvania în SUA la începutul secolului XX, și totodată survolează impactul acestui exod în cadrul familiei regizorului. Impresionant este că reușește să compună un parcurs coerent între toate cele trei tipuri de filmări fără să se simtă didactic sau siropos. Este un amestec foarte atent calibrat. Mai impresionant este că, deși își filmează propria familie, perspectiva filmului rămâne una cât se poate de critică. Dialectica pe care o survolează este următoarea: pe de o parte, străbunicii care au plecat; au plecat cu gândul că se vor întoarce și vor lua teren pentru urmași. Pe de altă parte, urmașii (părinții regizorului) locuiesc de ani de zile în SUA și vor acum să vândă terenul din România. Găsim un paradox între felul în care, în interviuri, oamenii își exprimă dorul pentru tărâmul natal, dar totodată nu-și propun întoarcerea permanentă în țară. Mi se pare că Fogoroș vrea să ne spună două lucruri prin acest film: 1. nicăieri nu-i ca acasă și 2. dar tot mai bine e aici, departe, decât acasă. Una dintre ultimele secvențe ale filmului, în care aflăm că tatăl autorului vrea să vândă terenul, ne lasă într-o ambiguitate emoțională. Din punct de vedere al strămoșilor, acest act este o trădare. Pe de altă parte, nu putem ignora pragmatismul necesar unei vieți trăite în prezent, departe de mitologiile familiale. Astfel, Fogoroș marchează ruptura definitivă de un „acasă” care nu mai există decât în poze și amintiri. Singurul film de animație din listă, „Vizita” („Visit”, 2024, r. Matei Salomia), este și singurul film care se distanțează de specificul și tradiția pe care le regăsim în filmele precedente. Am tratat filmele de până acum ca niște permutări ale Noului Val Românesc. Am încercat, mai ales în cazul filmelor de ficțiune, să descriu aceste mutații, pentru că este foarte posibil ca genul acesta de abordări hibride — nici film de gen, nici film de artă, ci ambele — să definească cinematografia românească din viitorul nu foarte îndepărtat. Într-adevăr, dacă hibridizarea între genuri de la Hollywood e un exemplu, de ce nu s-ar încerca și la noi filme pentru public, cu familiaritatea, escapismul și citirea relaxată care vin la pachet cu filmul de gen, dar care să fie și valoroase estetic.  Însă animația se află într-o tradiție paralelă — o tradiție în care România este foarte săracă în ultimele decenii — care se intersectează doar tangențial cu cea a filmului live-action, iar influențele tind să fie dinspre live-action spre animație și mai rar în sens invers (cu excepția inovațiilor tehnice în ceea ce privește efecte speciale ș.a.m.d.). Mai mult, toate filmele de până acum fie se petreceau pe meleagurile noastre, fie tratau un subiect care are legătură directă cu România.  Animația nu necesită spații fizice, de multe ori se rezumă la situații și contexte abstractizate, unde numai ce este esențial pentru animator este păstrat. Vizita se petrece într-un astfel de spațiu: oraș distrus în urma unui război, personaj principal — dandy cu pălărie tip detectiv noir — care este urmărit de o umbră de care nu poate să fugă. Umbra, un simbol al morții, va înghiți oamenii la care ține, iar dandy-ul nostru va trebui să se împace cu ideea. Găsim o continuitate între Vizita și tradiția în animație de a descrie mișcări ample într-o economie maximă de linii — în gând îmi vine în primul rând filmul lui Ion Popescu-Gopo „O scurtă istorie” (1957) —, iar realizarea curată a animației este o reușită serioasă a filmului. Privind retrospectiv cele cinci filme, devine evident că vorbim despre o generație care și-a însușit lecțiile Noului Val Românesc, dar refuză să rămână încorsetată de acesta. Hibridizările de gen din filmele de ficțiune, luciditatea critică a documentarului, precum și încrederea în expresivitatea animației abstract-simbolice sugerează o maturitate artistică care nu se limitează la o simplă aplicare de rețete.  Ceea ce unește aceste scurtmetraje, dincolo de diversitatea lor tematică și stilistică, este poate tocmai refuzul comunicării facile și asumarea ambiguității ca principiu estetic. Personajele nu știu să-și exprime traumele, finalurile rămân deschise, iar rezolvările emoționale sunt mereu incomplete. În această nehotărâre se regăsește, paradoxal, o mare onestitate artistică. Fie că va deveni sau nu tendință dominantă în cinematografia românească, această promoție UNATC își asumă deja un limbaj propriu — unul care merită urmărit cu atenție pe CINEPUB și la edițiile viitoare ale CineMAiubit.  Andrei Voineag, cinepub.ro