Radiotopic

Din experiența mea, oamenii care urăsc pisicile și cei care le iubesc le descriu exact în același fel. „Sunt niște ticăloase.” Diferența e doar de intonație. Primii o spun cu indignarea celui care a fost zgâriat pe canapea, ceilalți cu tandrețea celui care tocmai a fost zgâriat pe canapea și consideră că, într-un fel, a meritat-o.

Citește mai mult: Alley Cats: tandrețea de după obscenitate

Fac parte din a doua categorie. Am pentru pisici o slăbiciune care, în termeni medicali, probabil ar necesita tratament. Îmi plac tocmai pentru că sunt egoiste, imprevizibile, încăpățânate și perfect convinse că lumea există pentru a le satisface. Sunt niște mici tirani cu blană, iar faptul că uneori îți permit să-i mângâi reprezintă, probabil, cea mai eficientă formă de manipulare afectivă inventată de natură.

Așadar, ideea lui Ricky Gervais de a transforma o gașcă de pisici vagaboande în niște ființe capabile să discute despre sex, moarte, mâncare, singurătate și inutilitatea existenței mi s-a părut, în principiu, excelentă. Mai ales că Gervais știe, sau cel puțin a știut cândva, că între vulgaritate și umor există o diferență fundamentală: vulgaritatea poate fi spusă de oricine; pentru umor îți trebuie o idee.

În Alley Cats, problema este că ideea întârzie.

Serialul, creat de Gervais pentru Netflix, are șase episoade de aproximativ un sfert de oră și urmărește o gașcă de pisici de stradă care își duc existența într-o cocioabă abandonată, în fața unui televizor care, printr-o minune tehnică inexplicabilă, continuă să funcționeze.

Gus, interpretat vocal de Gervais, este liderul informal al bandei: gras, leneș, gălăgios, ignorant, misogin, convins că este mult mai inteligent și mai periculos decât este în realitate. Cu alte cuvinte, Ricky Gervais într-o altă formă de prezentare …PowerPoint.

Fang este motanul care rezolvă conflictele prin violență. Olive, vocea lui Diane Morgan, are preocupări reproductive ceva mai insistente. Puke, interpretat de David Earl, este un fel de tomberon organic dotat cu aparat genital și imaginație. Iar Ponce, vocea lui Tom Basden, este aristocratul grupului, pisica domestică, educată și decentă, ceea ce, evident, îl face obiectul permanent al batjocurii.

Este, în fond, o societate umană redusă la esență și mutată într-un grup de pisici.

Și aici apare prima problemă: esența respectivă nu este tocmai subtilă.

Pisicile beau. Pisicile mănâncă. Pisicile vor sex. Pisicile se insultă. Pisicile se laudă. Pisicile vorbesc despre penisuri. Pisicile vorbesc despre moarte. Pisicile vorbesc despre cât de proaste sunt celelalte pisici…și vorbesc prea mult!

Gervais a povestit că vocile au fost înregistrate împreună, nu separat, ceea ce se simte: există o chimie autentică între interpreți, senzația aceea plăcută de gașcă veche care s-a așezat la bere și a început să spună tâmpenii.

Numai că există o problemă cu gașca veche care spune tâmpenii la a treia bere: faptul că tu ești beat nu înseamnă că și ceilalți sunt obligați să se distreze.

Alley Cats are exact această energie. Uneori ai senzația că Gervais și compania s-au distrat copios în studio și că, după terminarea înregistrărilor, cineva a avut nefericita idee să le spună:

— Băieți, hai să facem și un serial din asta.

Iar nimeni n-a găsit suficientă luciditate să răspundă:

— Sau mai bine nu.

Pentru că vulgaritatea lui Gervais nu este, în sine, problema. Umorul obscen poate fi excelent atunci când obscenitatea servește unei observații. Când sub cuvântul „fuck” se află o idee. Când penisul este un instrument comic, nu un substitut pentru scenariu.

În Alley Cats, însă, multe dintre glume par să pornească de la întrebarea: „Care este cel mai grosolan lucru pe care îl putem spune despre asta?” Și, după ce găsesc răspunsul, îl spun.Apoi îl mai spun o dată.Pentru siguranță.După care îl explică.

Nu este tocmai metoda lui The Office, unde umorul se năștea din observația crudă a micilor umilințe cotidiene. Nici din Extras, unde cruzimea avea aproape întotdeauna o țintă și un mecanism comic. Acolo, Gervais știa să lase tăcerea să lucreze. Să-l lase pe idiot să fie idiot suficient de mult încât să devină ridicol fără să fie nevoie ca cineva să ne anunțe că este idiot.

Aici, în schimb, pisicile au tendința de a explica gluma până când aceasta moare de plictiseală. Și totuși, Alley Cats are o a doua față. Mult mai interesantă.

Pentru că sub stratul gros de obscenități se află o poveste despre niște ființe vulnerabile, abandonate, care știu că sunt aproape insignifiante și că lumea nu le datorează nimic.Pisicile sunt lovite de mașini. Sunt abandonate. Dispar. Mor. Sunt înlocuite. Sunt lăsate în frig. Iar pentru ele, moartea nu este o abstractizare filozofică, ci ceva ce se întâmplă literalmente la colțul străzii.

Aici Gervais este mai aproape de ceea ce știe să facă bine.

Sentimentalismul există, dar nu este complet fals. În spatele tuturor glumelor despre organe genitale, rahat și SIDA se află ideea destul de simplă că viața unui animal este, pentru animalul respectiv, întreaga lui lume.

Introducerea lui Kitten, pisicuța rătăcită interpretată de Jo Hartley, schimbă temporar registrul. Gașca decide să o ajute să se întoarcă acasă, iar această misiune devine firul narativ al sezonului.

Este și momentul în care serialul încearcă să ne amintească faptul că sub toate acele guri spurcate există niște creaturi capabile de atașament.

Doar că problema este că, atunci când cineva îți bagă sentimentalismul pe gât după ce ți-a turnat în ureche douăzeci de minute de obscenități, reflexul natural nu este să plângi. Este să verifici dacă nu cumva ai apăsat din greșeală pe alt serial.

Alley Cats vrea să fie în același timp ireverențios și tandru, vulgar și existențialist, nihilist și emoționant. Intenția este lăudabilă. Execuția este inegală.

Alteori ai senzația că privești un grup de adolescenți care au descoperit că Netflix permite înjurături.

Și mai există o problemă: pisicile nu sunt suficient de pisici.Sunt, în prea multe momente, oameni cu blană.

Asta poate părea o distincție stupidă, dar nu este. Farmecul unei pisici vine tocmai din faptul că nu este un om. Din privirea ei inexplicabilă. Din faptul că poate sta douăzeci de minute privind un perete și apoi poate decide că singurul lucru important din univers este să împingă un obiect de pe masă.

Alley Cats transformă pisicile în vehicule pentru opiniile lui Ricky Gervais.Și, după un timp, începi să vezi prea mult Ricky Gervais și prea puține pisici.

Asta nu înseamnă că serialul este un dezastru. Are câteva replici excelente, o distribuție de voci foarte bună și suficientă obrăznicie cât să mai provoace încă un oftat indignat din partea cuiva care, în mod normal, își exprimă opiniile despre comedie în comentarii cu profilul public. Gervais nu pare să fi făcut niciun compromis în privința limbajului, iar pentru unii spectatori tocmai această lipsă de menajamente va fi principalul argument în favoarea serialului.

Eu însă am o problemă cu provocarea de dragul provocării.Dacă vrei să mă șochezi, șochează-mă.Dacă vrei să mă faci să râd, fă-mă să râd.Dacă vrei să mă faci să plâng, fă-mă să plâng.

Dar dacă îmi spui de zece ori „uite ce obscen sunt!” începe să pară că nu mai ai nimic altceva de spus.

Și asta este, până la urmă, impresia lăsată de Alley Cats: un Ricky Gervais care încă știe exact unde este butonul de „offence”, dar care pare să fi uitat că, după ce apeși pe el, ar fi bine să existe și o glumă.

Pisicile rămân însă simpatic de ticăloase.Serialul, nu întotdeauna.

Pentru pisici, aș mai fi rămas, dar pentru Gervais, aș mai aștepta.