MA RAINEY’S BLACK BOTTOM- ultimul rol al lui Chadwick Boseman

Posted: 25/03/2021 by michaelaplaton in Film

Printre producţiile nominalizate la apropiatele premii ale Academiei Americane de Film, este şi Ma Raynie’s Black Bottom, regizat de George C. Wolfe, care concurează la 5 categorii, rol principal masculin şi feminin, machiaj, scenografie şi costume.

Filmul manipulează tensiunile în crescendo ale unei sesiuni de înregistrări dintr-un studiou din Chicago în anii 1920, în timp ce trupa de muzicieni de acompaniament o așteaptă pe legendara „Mother of the Blues”, Ma Rainey.

Divă în adevartul sens al cuvântului ca atitudine, Ma intră într-o altercaţie cu managerul și producătorul ei alb, disputându-şi controlul asupra sesiunii de înregistrări şi implicit asupra alegerilor  muzicale. În timp ce formația așteaptă în sala de repetiții pauperă a studioului, ambițiosul trompetist Levee, pe care îl joacă magistral Chadwick Boseman, nu doar pune ochii pe prietena lui Ma, dar îi și incita pe ceilalţi cu adevăruri care vor deveni pedala pentru un deznodământ tragic.

Acţiunea se petrece în mijlocul Marii Migrații din anii `20 și Ma pare să fie unul dintre cei norocoși care au scăpat de sărăcia și violența rasistă din sudul rural şi asta doar datorită talentului ei excepţional, celebritatea înarmând-o cu puterea de a-şi impune condiţiile şi părerile în fața managerilor studioului- care se văd nevoiţi să se conformeze.

Şi totuşi există o prăpastie enormă între respect și exploatare, între amuzament și înțelegere, iar Ma o știe, trupa o știe, iar faptul acesta este nucleul exploziv al piesei, plotul care conduce și filmul spre un final tensionat şi tragic.

Scenariul lui Ruben Santiago-Hudson valorifică minunat textul lui August Wilson într-o adaptare a piesei cu același nume, oferindu-i regizorului şansa de a livra o veritabilă gemă cinematografică,  cu o Viola Davis ce domină ecranul şi un Chadwick Boseman în rolul său final, emoţionant până la lacrimi cu fragilitatea aceea şi transparenta pe care i-o dădea boala, impresionant în felul în care conduce tensiunea şi livrează personajul acesta care avea să fie ultimul.

Filmul, ca şi piesa, are două contragreutăţi care se balansează reciproc: pe de o parte succesul incontestabil al cântăreţei de culoare, care îi conferă stabilitate materială şi un statut de vedetă- dar nu şi respectul celor care îi exploatează talentul- de cealaltă parte fiind povestea tânărului trompetist genial Levee, care îşi ştie valoarea şi, spre deosebire de restul trupei nu are nicio intenție să rămână în umbră. El vrea să-și înființeze propriul band și are talentul dar şi ambiția de a o face. Nu are în schimb bani, aşa că depinde de venalul producător  Sturdyvant care îi cumpără pe nimic piesele despre care spune că sunt insignifiante- aceleaşi pe care la final le vedem devenite hituri în interpretarea unui solist alb.

Şi este imposibil să nu ne gândim ca Chadwick Boseman era un actor cu un potenţial imens, la începutul unei cariere care lua avânt, felul în care îl interpretează pe tânărul Levee fiind un fel de cântec de lebădă, partitura în care şi-a pus ultima resursă într-o performantă reamarcabilă care îl angrenează total. Cântă, dansează, monologhează, iubeşte, trăieşte prin toţi porii un rol care îl consumă asemenea bolii terminale care l-a răpus.

Aşa că a fost cu atât mai dureros să văd filmul la lansarea lui din decembrie anul trecut, când Boseman deja nu mai era de câteva luni.

 Pentru acesta partitură filmată cu un an înainte de dispariţia lui din august 2020, Chadwick a fost recompensat cu Globul de aur pt cel mai bun rol principal şi este nominalizat la aceeaşi categorie la Oscarurile acestui an. 

Singura breşă în ritmul aproape muzical al acestei producţii ce porneşte de la piesa unui autor premiat cu Pulitzer, este tocmai faptul de a conserva puţin prea mult teatralitatea, dându-ne impresia că este filmarea unei reprezentaţii scenice.

 Dar poate tocmai aceasta a fost intenţia regizorului George C Wolfe, de a spune povestea fără a ieşi aproape deloc în afara setului şi de a valorifica în schimb gros planurile în care fețele actorilor umplu ecranul seducându-ne cu minuţia stărilor reflectate.

În acest rol, Chadwick Boseman strălucește cu monologuri puternice și o înverșunare care de multe ori se transformă în agresiune, iar dinamica  năucitoare a emoțiilor nu reușește să mascheze durerea care îl conduce şi care îl transformă treptat.

Spre deosebire de mult mai tânărul Levee, MA știe și înțelege că, atunci când vine vorba de industria divertismentului – cunoscut pentru că folosea și abuza de talentul artiştilor de culoare- jocul este joc. Diferența rezidă în felul în care îl joci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s