De multe ori un film frumos, într-o energie benignă, cu un subiect romantic cu iz primăvăratic adolescentin- este în măsură să ne disloce din cotidianul sufocant şi să ne dea o respiraţie de lumină, gata să ne întoarcă în timp- pe când eram de vârsta personajelor.
Iar The Midnight Sun, ecranizare şi remake al unui film japonez, reuşeşte să ne emoţioneze curat, deşi scenariul nu are nimic special. Poate este “vina” celor doi actori cu figuri proaspete şi cu o chimie vizibilă, sau poate unii dintre cei cu suflet sensibil încă vibrează la romantism, prima iubire sau sfârşituri înduioşătoare. Sau toate acestea la un loc!
Cert e că filmul ne prilejuieşte 91 de minute de vizionare light şi ne face nostalgici, aşa că nu îi reproşăm mai nimic, de vreme ce nici nu are vreo pretenţie că ar fi altceva decât este. Iar oamenii vor asemenea scenarii, pe care unii le numesc siropoase, dar e ok, fiecare are dreptul să îi placă doar ce vrea, aşa ca este destul loc pentru un film precum Sub soarele nopţii, pentru care –cu siguranţă- se vor găsi destui spectatori interesaţi. Iar acestia vor fi tocmai cei care preferă filmele cu energie bună, care binedispun, înduioşează sau încarcă.
Regizorul Scott Speer şi-a început cariera cu trei filme despre dans (printre care şi Step UP 4), a continuat cu serialul de succes Eye Candy şi apoi cu Status Update- o fantezie tot cu adolescenţi. Aşa că Midnight Sun a venit oarecum firesc, iar alegerea celor doi actori din rolurile principale a fost salutară. Căci ce poate fi mai frumos decât doi adolescenţi care se îndrăgostesc aşa cum am făcut-o toţi (cu fluturi în stomac, cu stângăcii, cu aşteptări şi emoţii cotropitoare) – interpretaţi de cei doi actori, Bella Thorne şi Patrick Schwarzenegger.
Delicată, ingenuuă şi frumoasă într-un mod tipic, Bella ştie să pozeze (căci este model!) şi are deja o experienţă considerabilă ca actriţă- e adevărat până acum doar în roluri mici. Eroina de acum îi prilejuieşte o partitură principală de care se achită onorabil şi cu farmec, replica dându-i-o fiul lui Arnold Schwarzenegger, un tânăr cu un zâmbet fermecător ce pare prototipul ideal de boy next door de care să te îndrăgosteşti.
Peste toate adăugaţi o poveste de viaţă înduioşătoare, o dramă de familie şi un sfârşit puţin atipic dar previzibil, învăluiţi totul într-o muzică simplă şi uşor fredonabilă de care este responsabil Nate Walcott, cel care o aureolează pe Katie Price din film şi o transformă în “fata cu chitara”.
Emoţionant, romantic şi frumos jucat şi condus, filmul spune o poveste pe care am mai văzut-o, dar are prospetimea lui, are candoare, are sentiment şi armonie- aşa că multora o să le placă, indiferent de ce va spune critica.
Iar ca să descoperiţi ce vă rezervă acest scenariu din care nu am vrut să vă dezvălui mai nimic, va trebui să mergeţi să vedeţi filmul. Şi vă mai sfătuiesc să nu fiţi mai atenţi la părerile altora, ci să vă lăsaţi conduşi de intuiţia voastră –care exersată, poate deveni infailibilă!
Radiotopic 