You were never really here by Lynne Ramsey

Posted: 18/10/2017 by michaelaplaton in Film
Etichete:, , , , , ,

Violent şi şocant, filmul lui Lynne Ramsey decupează o felie din parcursul protagonistului, un psihopat cu antecedente încă din copilărie, care îşi valorifică pornirile fiind un asasin plătit. Cu o manieră de a ucide ce scoate la iveală bestia interioară, Joe cel din film are şi o latură fragilă, înţelegătoare şi tandră, căci locuieşte ( ca şi Norman Bates!) împreună cu mama, cu care are o comunicare armonioasă, poate tocmai pentru că mama pare atinsă şi ea de o maladie psihică.

Cu imagini frumoase, uneori poetice chiar, contrastând puternic cu sunetele coloanei sonore, filmul ne cotropeşte vizual cu filmările în plan apropiat, iar în câteva secvenţe soud designul se radicalizează de-a dreptul, invadând cu asemenea forţă încât auzul se revoltă. Muzica originală îi aparţine lui Jonnie Greenwood de la Radiohead şi este absolut uimitoare – când amplă şi cu o simfonicitate percutantă, când minimalistă , când din zona experimentală, nu doar completând imaginea, ci conducându-ne emoţia şi percepţia într-un mod aproape peremptoriu.

Şi nu putem să facem abstracţie de celalalt film al regizoarei,tot de un realism crud,  o altă ecranizare a unui roman care  m-a impresionat – We Need to Talk About Kevin al lui Lionel Shriver- în care Tilda Swinton, John C. Rilley şi Ezra Miller fac nişte roluri excepţionale.

Premiat la Cannes pentru scenariul scris de Ramsey după romanul lui Jonathan Ames, You were never really here îi prilejuieşte lui Joaquin Phoenix unul dintre cele mai complexe roluri de asasin pe care le-am văzut. Bântuit de majore probleme psihice încă din copilărie, pe care filmul le introduce secvenţial prin flashbackuri şi ticuri care ni se decodează treptat, tarat de traume care nu s-au şters şi nu s-au estompat, Joe are o “meserie” care măcar îi permite să se defuleze: este pro-killer.

Si este clar ca Lynne Ramsey este o regizoare de forţă, care alege scenarii terifiante , ce îi dau posibilitatea să lucreze minuţios la personaje, care găseşte în thrillerul psihologic o formulă de exprimare adecvată genului ei predilect de contrucţie regizorală, în care violenţa devine un soi de fir narativ. Personajul  principal este şi el un fel de omagiu explicit adus celebrului Psycho al lui Hitchcock, pe care îl citează chiar într-una dintre scene, nu caricatural, ci reverenţios, cu umor,  ca pe o sursă de mare valoare de la care se revendică.

Imaginile prind realist suburbiile newyorkeze cu viaţa lor subterană care înseamnă droguri, infracţionalitate, prostituţie. Şi ceea ce părea să fie o luptă pentru găsirea unei copile răpite de traficanţii de carne vie, se transformă printr-o veritabilă răzbunare – oribilă, sângeroasă, care aplică electroşocuri spectatorului. Reacţiile viscerale ale lui Joe în preajma nedreptăţii par a fi ale unui justiţiar, dar în fapt asta e doar o justificare pentru nevoia lui de a se defula în crimă. Şi oricum filmul “survolează” pe alocuri povestea lasând atâta mister cât să ne dea de gândit.

O întorsătură interesantă face scenariul când începem să suprapunem ticurile copilei- victimă cu cele pe care flashback-urile şi abordarea actuala a psihozei lui Joe le scoate la iveală. Potrivirile încheie încet, încet povestea, pedepsirea molestatorului este radicală, iar Joe îşi găseşte corespondenta în nebunie, şi are şansa să ia viaţa de la capăt, astupând cu o altă prezenţă feminină golul lăsat de dispariţia mamei.

Scenariul plantează goluri pe care spectatorul este invitat să le umple devenind astfel  interactiv, şi rescrie în imaginaţia fiecăruia bucaţile lipsă, astfel încât la final să avem puzzle-ul complet.

Imaginea este elaborată, cu câteva secvenţe metaforice aproape de filmul de artă, juxtapunerile antitetice scotând în relief  realităţile multiple pe care mintea bolnavă le vehiculează într-un timp care nu e nicicând linear.

Faptul că regizoarea este şi scenarista acestei producţii dă coeziune “totului”, iar felul în care Lynne Ramsey a amprentat acest film este notabil.

Neîndoielnic Joaquin Phoenix este locomotiva ce trage pelicula într-un mod ce justifică premiul de interpretare primit la Cannes pentru acest rol, dar şi reconfirmă marele lui talent care încă aşteaptă o partitură senzaţională care să îl încununeze pe acest actor atât de dăruit şi special. Îi dă o replică inspirată şi Ekaterina Samsonov, cu figura ei angelica sub care se ascunde o fiinţă la fel de bântuită si torsionată psihic ca şi protagonistul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s