6,9 PE SCARA RICHTER este un film special – şi asta nu doar datorită genului pe care îl aduce – musicalul- ci mai ales a felului în care o face: cu un umor de situaţie amar, cu personaje bântuite obsesiv de frici, cu compulsii de diverse feluri şi cu o ameninţare implicită în textul scenariului: apropierea iminentă a unui cutremur major. În plus este un musical în film, într-o manieră hollywoodiană (păstrând proporţiile!), propunere neaşteptată cu care Nae Caranfil ne surprinde după precedentul lui film, Closer To The Moon. Tot el semnează şi scenariul (ca de altfel la toate filmele lui), dar de data asta adaugă calităţii de regizor şi pe acelea de talentat compozitor şi textier!
Pelicula radiografiază fără menajamente relaţiile dintre Tony si Kitty, viciate de depresia ei de şomeră şi de frica lui patologică de cutremur. Rutina şi plictisul rup şi ele halci din legătura lor conjugală, colac peste pupăză alegându-se intempestiv şi cu un tată ivit din neant, acum dornic de reinserţie în acest cuplu cu probleme. Paradoxal însă, filosofia hedonistă a tatălui aduce un fel de echilibru, toate rezolvările “brodindu-se” perfect, închizând scenariul acesta cu două feţe: cea a teatrului de revistă cu problemele şi tipologiile lui, şi cea a universului familial în care se fac şi se desfac aliante. Muzica şi baletul vin să lege lumile, situaţiile de viaţă reflectându-se în versurile pieselor, totul cu o efervescenţă în care intră de-a valma personaje pitoreşti, crize, cutremure, halucinaţii şi viziuni, şefi, amante şi premiere.
6,9 pe scara Richer este un film extravagant nu doar în sine, ci mai ales în contextul filmografiei lui Nae Caranfil, abordarea acestui gen fiind ea însăşi bizară. Dar cu cât mai neaşteptată este pelicula (care nu e fără fisuri!), cu atât e mai amplă reacţia publicului care intră în convenţia pe care regizorul o propune. Şi nu trebuie să ne lăsăm furaţi de aparenta facilitate a mesajului, permeabil înţelegerii comune şi pentru că e general valabil , căci în subsidiar ni se aruncă nade- în caz că vrem ceva mai mult decât umorul uşor de îngurgitat al scenariului, care nu o să mai pară un pretext pentru musical, ci tocmai invers! Filmul prezintă şi toate trademark-urile regizorale cu care ne-am obişnuit de-a lungul timpului şi care îl poziţionează într-un mod distinct pe Nae Caranfil în cinematografia noastră.
Distribuţia avantajează filmul, căci Nae Caranfil îi distribuie în rolurile principale pe Laurenţiu Bănescu (cu care a mai lucrat şi în Closer to The Moon şi Restul e tăcere), veridic cu aerul lui simpatic şi puţin defazat, pe Maria Obretin pe care am văzut-o de curând şi în Bucureşti Non-Stop al lui Dan Chişu şi pe Teodor Corban, celebrul Constantin din Aferim!, aici Edi/Daddy, un tată iresponsabil şi fustangiu, mare şantajist sentimental şi profitor şarmant.
Aşa că turnura stilistică pe care o face regizorul cu aceat “6,9 pe scara Richter” este una spectaculoasă faţă de precedentul lui film care era o comedie/drama/policier, având avantajul net al faptului că musicalul reprezintă o nişă neexploatată cinematografic de multă vreme. Şi nu mă îndoiesc că anul viitor, când va fi lansat în România, se va bucura de aprecierea tuturor, căci are un farmec special, iar problematica este una rupta din realitatea cotidiană.
Regia: Nae Caranfil
Scenariul, muzica şi versurile: Nae Caranfil
Distribuţia : Laurenţiu Bănescu, Maria Obretin, Constantin Corban, Alexandru Papadopol, Constantin Florescu, Catinca Nistor
Radiotopic 